Izsó Zita: Natura iubirii

Se întrebau deseori

cum e să fii iubit.

Ceilalți vorbesc de cadouri,

și despre cum profesorul de educație fizică,

după ce a dat buzna peste voi în timp ce

vă îmbrăcați,

v-ar da zece la toți

sau v-ar mângâia obrajii.

În capul tău, scena asta arată puțin diferit –

ieși de la baie după duș,

traversezi coridorul rece,

și cineva îți varsă pe spate ceva

ce nu trebuie returnat.

Sau mai e copilul pe care l-au adus recent,

e frate-tău, ți-au spus,

cu toate că nu semănați,

urmele de chiștoace stinse

de pe corpurile voastre v-au legat

precum, pe alții, alunițele.

Poate că pe el trebuia să-l iubești.

Poate că trebuia să-l îmbrățișezi,

dar tu tot ce știai despre îmbrățișări

era că odată, un amic de-ai tăi,

când au vrut să-l ia la noii părinți adoptivi,

s-a agățat de tine,

și îți striga să nu-l lași,

și câteva ore mai târziu tu încă purtai pe braț

urmele strânsorii.

Poate că așa ar fi trebuit să îl îmbrățișezi și tu

pe fratele tău.

Când ai împlinit op’șpe ani,

ți-au spus unde se află mormântul tatălui tău.

Îi faci o vizită,

îți înfigi briceagul în pământ,

îl rotești,

apoi începi să stârpești buruienile.

La un moment dat, apare un om.

Depune o lumânare,

îl întrebi, ce face.

Spune că

o dată pe lună face înconjurul locului,

rugându-se pentru cei

la care nu vine nimeni.

Îl privești și realizezi

că uneori iubirea nu are rădăcini defel

și ea nu înseamnă altceva

decât să transmiți ceva, ce nu e al nostru.

În internat, regula era

să mesteci de 32 de ori îmbucătura.

Dar un cuvânt, până îl înghiți și rămâne

pe veci nespus, de câte ori necesită mestecat.

Intri la el,

îi aduni rețetele expirate,

actele, cărțile,

arzi totul,

și-mprăștii cenușa în vânt,

așa cum ai fi făcut cu cenușa

celui pe care îl poți iubi.

Traducere de Mihók Tamás

(text apărut în revista Poesis internațional 1/2019)