Krusovszky Dénes: Asta vreau

De fapt niciodată nu mi-am dorit acest serviciu de masă. Adică nu

serviciul e ceea ce mi-am dorit. Niciodată n-am vrut lingurile astea

prea mici și cuțitele prea mari. Și nici cutia incredibil de grea,

cu căptușeală de catifea roșie, ponosită, cu mânere foarte albe,

imposibil de apucat. Pe ea o vreau cum stă în trenul de Moscova.

Înainte de începutul erei noastre, mai exact în afara acesteia, într-un

vagon de dormit, în care nu se poate dormi. Sau când se plimbă fumând,

gesturile ei irepetabile, momentele când, minuțioasă, îndeasă chiștoacele

cu vârful pantofilor ei cu talpă de piele printre pietrele pavajului. Și

felul cum intră în magazin, momentul acela când se blochează de zici

că avea drum în altă parte, deși fix încoace venea, dar asta nu se poate

înțelege atât de repede. Iar vânzătorul se zgâiește la ea. Doi

morți într-un magazin moscovit, sau, cel puțin așa îi văd eu de-aici. Și

ea continuă să stea locului, n-are putere să privească în jur. Are nevoie

de-o zvâcnire și, imediat, mâinile ei încep să se ridice. Apucă ceva,

îl duce la casă. Eu asta vreau de la ea, tăcerea din timpul plății.

Clipa când nu înțelege suma cerută, și dă să iasă, în caz că

mai are unde. Afară, de cum se așază pe-o bancă, își aprinde

țigara, și se uită, în sfârșit, în sacoșă. Deschide cutia și zărește serviciul

de masă, e nedumerită dar, momentan, deloc tulburată. Se gândește

că-i va fi de folos cândva, dar greșește. Iar eu numai greșeala asta o vreau.

Traducere de Mihók Tamás

(text apărut în revista Steaua 8/2016)