Pál Sándor Attila: A doua pastorală

În pragul morții, ciobănașul român și-a adresat

ultimele cuvinte turmei sale, după ce colegii abțiguiți

l-au caftit, ca niște fiare,

în preajma colibei.

Firește că umbla și el pe șapte cărări

și așa, pe jumătate mort,

și-a lăsat toată averea moștenire oilor,

și, pe cât l-au ținut puterile,

și-a convocat dobitoacele la mare cuvântare,

rugându-l pe berbec să dea sfară în țară

despre cele întâmplate.

Când și-a închis ochii pe vecie,

mare parte a turmei s-a împrăștiat,

și-au pribegit oile cât au pribegit,

apoi unele s-au pricopsit cu noi stăpâni,

iar altele și-au găsit sfârșitul sub roțile de mașină sau tren.

Corpul ciobănașului a putrezit neîngropat,

coliba s-a surpat.

Apoi un grup de excursioniști s-a pozat în exces cu locul,

ca și cum acolo s-ar fi aflat niște ruine socialiste vechi și exotice.

Unul dintre ei avea un aparat mai scump,

care, mai târziu, și-a expus operele,

ba chiar a luat premiu pentru fotografia Miorița

Traducere de Mihók Tamás

(text apărut în revista Poesis internațional 2/2019)