Simon Bettina: Scrisoare către psihologul meu

Terapia s-a încheiat, dar eu continui

să-mi fac temele pentru psiholog.

Azi, de exemplu, i-am scris că sunt bine,

deși nu mi-a trecut de tot anxietatea

cauzată de faptul că nu-mi citește scrisorile.

Firește că de când s-a încheiat terapia, nu îi trimit

ce scriu, spaima asta are treabă cu trecutul,

cu toate că abia acum și-a intrat în drepturi:

niciodată nu va afla ce am descoperit, o fi

ținând și asta de terapie.

 

Acum zece ani scriam o nuvelă despre o mare

de coji de ouă. Scenă de bucătărie cu două personaje.

Unul spală vase, celălalt nu observă că primul plânge.

S-ar putea crede despre ei că-s bărbat și femeie,

dar de fapt e vorba de un copil și de maică-sa.

Într-un cuplu dominat de agresiune victima se simte

ca și cum ar trebui să pășească pe coji de ouă zi de zi,

am citit asta în cartea recomandată de psiholog.

 

După ce mama termină cu vasele, copilul

rămâne în bucătărie cu sentimentul înfrângerii.

La cenaclu am fost sfătuită să mai tai din imagini.

Flăcări albastre, ochi de aragaz. Pe pervaz, borcan cu mâncare fiartă.

Șapte ani și clozapină. Suspiciunile blocului de vizavi.

Mama își face cafea. În timp ce-o bea, privește faianța,

iar pinguinul de pe perete, pe ea. Hai c-am tăiat și partea

cu cojile de ouă.

Traducere de Mihók Tamás

(text apărut pe platforma Poetic Stand)