Simon Márton: Nunta vulpilor

În autobuz sau în tramvai, când simți transpirația

de pe geamuri, soarele – oprit, cum toți din jur au murit

demult și n-ai nicio scăpare – se cheamă nunta vulpilor;

 

Când o pătrunzi până-n măruntaie și saliva i se scurge-n urechea ta,

când florile tapetului încep să se devoreze una pe alta, când te rod,

cu mult respect, din interior – se cheamă nunta vulpilor;

 

Când, cherchelit, adormi în lift, mângâind imitația de alburnuri

a pereților jegoși, când degeaba apeși disperat butonul de alarmă,

nu vine niciun răspuns și, de fapt, nici nu te blocaseși – se cheamă nunta vulpilor;

 

Când tai o halcă din propria-ți coapsă și i-o servești

pe farfurie, când plescăie, sângele de pe bărbia ei,

când sfârcurile îi străbat prin maiou – se cheamă nunta vulpilor;

 

Când, în timp ce te speli pe dinți, fredonezi acel cântecel,

în care o vulpe își jelește perechea, spunându-i ușă-ai fost și

te-am mâncat, acum n-am unde-a merge – ei bine, chiar asta e;

 

Când ar trebui să vorbești de-o pădure neagră, cu miros de benzină,

dar eziți și ești ridicol, mincinos și mărunt –

asta e, întocmai;

 

Când observi hectarele de floarea-soarelui arzând de-a lungul șinelor,

trenul oprit, dulcele miros de pișat al compartimentului, apatia neoanelor,

liniștea pupilelor, când gura capătă acel gust de pământ, da, toate-s;

 

Înainte de răsărit, halourile împrăștiate ale ceții din dumbravă.

Foc tremurând într-o mână tremurândă. Vuietul unui cer. Contrastul unui chip.

O limbă în care pentru cadou și pedeapsă există un singur cuvânt.

Traducere de Mihók Tamás

(text apărut în revista Poesis internațional 1/2018)